În ziua de Crăciun , un băieţel împreună cu surioara sa, o mică ştrengăriţă , au ajuns la Dorn în căutarea unui loc de muncă. În timp ce se odihneau după drumul lung,au auzit povestea fantomelor Pofticioase şi le plăcu atât de mult încât s-au hotărât să să afle tot. Se lăsa seara.
“ Fantomele ce bântuiesc  castelul se numesc  “Pofticioase” pentru că toată noaptea fac un zgomot ciudat… sluuurp… sluuurp… sluuurp… ca şi cum ar linge ceva” spuse  portarul  hotelului unde locuiau.
“Înseamnă că au îndeajuns de mâncare "  răspunse  băiatul.
“Nici noi, nu ne dăm la o parte când e vorba de mâncare” adăugă mica ştrengăriţă.
“Ah, vreţi să intraţi în castel? –întrebă portarul, tremurând-,Dintre toţi care au intrat, nimeni nu s-a întors!”.
“Înseamnă că au dat de bine!- exclamă băiatul adăugând :-şi fiindcă nu suntem fricoşi  o să intrăm. Nu avem nimic de pirdut… " Aşadar , luând de mânuţă surioara se îndepărtară în întunericul nopţii, iar portarul se ascunse sub o masă de frica blestemelor. 

Cei doi copii , ajunseră bâjbâind în întuneric şi mai că nu le venea să creadă. Ajunseră la castelul înalt , atât de neted încât noaptea părea că se oglindeşte în el. Şi  moale ca untul. Atât de moale încât fetiţa curiosa, băgă mâna înăuntru şi apoi intră cu totul.
“Pe toate bomboanele uscate!” excamă băieţelul şi… hop! Şi el , fără să piardă o clipă.
Intrară într-o sală iluminată de sărbătoare. Mesele erau încărcate , pahare, farfurii, tacâmuri; dulciuri şi platouri pline.
“Ai văzut, ce-ţi spuneam?- zise micuţa zgâind ochii. E mâncare de ajuns până la Crăciun!”
“Mi-e atât de poftă” spuse băiatul lingându-şi buzele murdare de pe zidul de ciocolată. Avea încă faţa, braţele, mâinile şi hainele murdare. Şi era totul atât de delicios. Nu prea dulce, amărui cât trebuie. Lipicios dar alunecos. Văzându-l, surioara începu să-şi lingă degetele, unul câte unul: Sluuurp! Sluuurp!
Ce bunătate ! Sluuurp! Sluuurp! Sluuurp!
Nu trecu mult timp şi în salon intrară femei, bărbaţi şi copii parcă chiemaţi de acel zgomot. Toţi erau îmbrăcaţi de sărbătoare, cu chipurile voioase şi cu limbile atârnând.
Începură şi ei să lingă zidurile castelului, murdărindu-şi obrajii, mâinile ,  murdărindu- se din cap până-n picioare. Apoi, trecură la mesele încărcate cu toate  bunătăţile, de la paste la salate, carne şi dulceţuri delicioase.
Când cina luă sfârşit, întrucât nimeni nu-i lua în seamă, copii întrebară:
“Dar…voi sunteţi faimoasele fantome Pofticioase?” 
“Da, suntem pofticioase, cum bine va-ţi dat sema, răspunse una, cu un zâmbet larg-, dar… nu suntem fantome. Asta-i o farsă ce-o povestesc locuitorii oraşului”
“Atunci… cine sunteţi şi mai ales, ce poftiţi?”
“Suntem persoane normali şi ne place foatre mult ciocolata” răspunse un altul.
“Ciocolata? Ah! Am auzit din cărţi. Buun. Şi de ce nu o împărţiţi cu ceilalţi?"
" Pentru că e o ciocolată deosebită : comercializată în mod echitabil şi solidar.Nu cum fac alţii. Nu toţi pot să o mănânce. E nevoie de bunăvoinţă şi mai ales de respect pentru ceilalţi. Fără exploatarea celorlalţi pentru a câştiga mai mult. Nu-i uşor!”. Adăugunul.
“E adevărat! Şi de ce staţi închişi într-un castel de ciocolată? Cine l-a construit?”
“Castelul l-am construit noi, din ciocolată produsă de noi . L-am construit aşa , bun dar puţin înfricoşător pentru a strage doar pe cei interessaci cu adevărat să trăiască cu demnitate! Şi pentru a răspunde la prima întrebare iată… veniţi cu mine…”, luând copii de mânuţe, urmaţi de mulţimea veselă, omul le arătă cealaltă parte a castelului: cu totul diferită. Copii plecară la joacă iar părinţii la un serviciu plătit în mod corect. Cei doi copii au făcut alegerea lor. 

Buon divertimento e buon Natale 2006!